Galleria Internazionale Area Contesa Arte

Via Margutta 90, 00187, Roma

Di Tereza M. e Tina Zurlo

“LEGAME – ЗВ’ЯЗОК”

23 Settembre – 4 Ottobre 2022

IVAN KARAS

Dolore, sofferenza afflizione. La conoscenza della morte. L’anatomia del corpo umano. I volti ben descritti, tesi e fissi, colti nell’istante preciso del disegno. Declinati attraverso una sensibilità d’animo rara. Le composizioni equilibrate trasmettono sapientemente il messaggio. La pittura di un artista che, come uno scultore, cerca la terza dimensione. Il colore modulato tra i bruni e i neri, con guizzi cromatici, investe l’osservatore in un amalgama di emozioni.

Alfio Borghese

• Un indemn la seninatate – Foaia de An Nou (PDF)
• Datoria istoriei, credinta, liturghie – Foaia de An Nou (PDF)

Il rifacimento della pittura della Cattedrale greco-cattolica di Bucarest è – cosi come si deve ed è già stato ricordato – un serio progetto teologico e liturgico. Possiamo parlare veramente di pittura sacra quando il tema religioso raffigurato secondo i canoni estetici consacrati diventa una epifania della fede. La vera arte sacra si sottomette al discernimento teologico della Chiesa, le sue rappresentazioni avendone l’obbligo di rispecchiare il sintagma Immagine-presenza secondo la verità dell’Incarnazione. Ma soprattutto, per essere sacra l’arte deve fare parte dall’esistenza viva dei fedeli, con lo scopo di accompagnarli attraverso la fede nel culto e nella pietà personale. Ci soffermeremo questa volta alla scena votiva – di presentazione dell’offerta -, realizzata sotto l’arcata sopra l’entrata. Spesso, la scena votiva è l’unico ”intruso” del presente in un programma iconografico, la polvere della storia che mira di rispecchiare nell’eternità.

Il pittore Ivan Karas ha capito, quindi, di rivelarci non solo la maestria delle forme, ma anche la luce degli occhi di coloro che hanno scritto la storia. La loro confessione della fede si unisce cosi con quella, umile, del pittore stesso. Il primo elemento di particolare che fa impressione è l’arco di luce che circoscrive la scena nella parte superiore, conferendo all’intero un’aura ineffabile, allusione alla luce non creata, quella del mattino del primo giorno della Creazione, ma anche al briciolo di luce che ha avvolto gli inizi della nostra cattedrale. Dopo una commovente vita di sofferenza per la Verità delle le anime qui rappresentate, la gloria della pace dinanzi al trono di Dio scolpisce nello sguardo dei nostri cuori la luce della Risurrezione del Crocefisso seduto sul trono della sua gloria. Il contegno monumentale e la disposizione dei personaggi, la tipica melancolia aristocratica, tipica per la tarda pittura bizantina, riflessa sui volti, il disegno fermo, quasi sculturale, ma soprattutto la paletta dei colori usata, molto sontuosa, indica l’attimo eterno della divina maestà.

Se di solito una composizione votiva era l’occasione per mettere in mostra le insegne di potere dei donatori, negli abiti o nella gestualità, qui tutto questo è assente. La Croce, la corona di spine, la chiesa-altare di sacrificio, il filatterio della mano di Giovanni Battista, hanno l’aura di un ”si” pronunciato con la propria vita dai testimoni in tal modo che la scena diventa quasi una sacra conversazione. Contempliamo cosi l’arcivescovo Netzhammer presentando la sua chiesa-fondazione, raccomandato da san Basilio Magno al quale ha scelto di intitolare la chiesa. Nel ricevere la benedizione di Cristo, l’arcivescovo gode della gioia del dovere compiuto, un dovere condiviso con i compagni presenti, che offre alla sua fondazione la certezza del buon operato compiuto in vista dell’eternità. Notiamo il vescovo Balan, il primo sacerdote in funzione della chiesa – diventata in questi anni cattedrale -, che presenta la sua corona insieme al Beato martire Vladimir Ghika e al vescovo Chinezu, compagni di sofferenza nella fede, vicini ad un Giovanni Battista che li indica come servitori fedeli della promessa. Ai lati, due stemmi – gli unici particolari di apparato della composizione – inquadrano la scena. In effetti, lo stemma della nuova eparchia e quello del nostro vescovo Mons. Mihai, ci situano nel presente, invitandoci di contemplare con gli occhi dell’anima e del corpo l’avventura della comunione dei santi.

Il riflesso della commovente pace che procede dal Padre delle luci, la realizzazione della scena votiva della nostra cattedrale non è solo un comune dovere verso il passato o il pitturare semplicemente una parte del muro interiore. E’ una celebrazione della grazia che trasfigura le storie umane nella luce della Croce, preparando il nostro ritrovamento in Cristo, sottolineando soprattutto l’importanza del sentire liturgico della vita di ognuno di noi e la gioia della bellezza del Cielo.

P. Lucian Lechintan SJ

O primă prezență atestată a românilor greco-catolici la București este semnalată în primii ani după 1800 de vicarul apostolic romano-catolic, care se adresa episcopului unit de la Blaj rugîndu-l să trimită un preot ca să-i păstorească după legea lor. Sosirea unui preot greco-catolic din Ardeal va dezlănțui însă reacțiunea autorităților bisericești ortodoxe care, mobilizînd Curtea, reușesc să-l expulzeze pe intrus. Desigur, pe vremea aceea, singura referință în București pentru catolicism erau bisericile romano-catolice din oraș – Cioplea și Bărăția – frecventate și de creștinii levantini în trecere prin Principate.

La București, românul din Ardeal aducea cu sine și împărțirea religioasă tipică situației sale, care se exprima plastic în „bisericile ungurești“ – romano-catolică, calvină, luterană – și „bisericile românești“ – ortodoxă și unită. În baza acestei solidarități, a „legii românești“ – de rit bizantin (ortodox) și limbă românească în exprimare –, românul de peste munți de confesiune unită (greco-catolică) coborît în Principate nu prea avea de ales decît de a frecventa, evident, biserica ortodoxă. Cei mai mulți dintre acești români făceau o meserie și, fie prin păstorit, fie prin alte îndeletniciri, se asimilau ușor populației, împărtășind aceleași obiceiuri rituale sau liturgice într-o lume în care elementul identitar era dat de sentimentul prioritar al solidarității de limbă și de sensibilitatea slujbelor de cult bizantin (ortodox).

În a doua jumătate a secolului al XIX‑lea, în alte condiții politice și după ce îndelungata prezență a multor intelectuali uniți sau de ascendență greco-catolică devenise firească la București – unii dintre ei puseseră umărul la fondarea și susținerea Academiei Române (Timotei Cipariu, Gheorghe Bariț, George Coșbuc, Ovid Densușianu, Ion Bianu) –, s-a putut instala o timidă prezență preoțească. Astfel, după 1890, Demetriu Radu, episcopul de mai tîrziu al Oradiei, celebra duminica și în sărbătorile de poruncă la biserica romano-catolică de la Cioplea, unde reușise după 1890 să strîngă în jurul său o mică comunitate de români uniți ardeleni.

Prima parohie greco-catolică a fost însă înființată canonic abia în 1909 de Raymund Netzhammer, arhiepiscopul romano-catolic de București. Trecînd dincolo de reticența regelui Carol I și a lui Ionel Brătianu, încurajat de papa Pius al X-lea și sprijinit de ministrul Spiru Haret, Netzhammer construiește astfel prima biserică greco-catolică la sud de Carpați. Mica biserică „Sfîntul Vasile cel Mare“ din strada Polonă nr. 50, deși de mici dimensiuni, le‑a permis totuși românilor ardeleni să aibă un loc de rugăciune și să-și mențină crezul. Răspîndiți în tot orașul, ei au primit atunci și un preot, Ioan Bălan, viitorul martir și episcop de Lugoj, care pînă în 1920 s-a străduit să susțină în jurul lăcașului de cult o intensă viață pastorală în favoarea celor proveniți din Ardeal.

În teritoriul alipit României după 1919 în urma tratatelor de pace de după Primul Război Mondial, teritoriu care includea Transilvania, o parte din Banat, Partiumul și Maramureșul, jumătate din populația românească era de confesiune greco-catolică (circa un milion și jumătate). Deși părea o ciudățenie, prezența Bisericii greco-catolice la București a continuat să fie o realitate tangibilă. După 1918, comunitatea greco-catolică în jurisdicția Blajului a sporit în Capitală, dar din cauza ostilității autorităților, ea nu a putut să-și mărească efectivele de cult. Geamgiii ardeleni din Bucureștii Noi, toți greco-catolici și originari din zona Calatei (Munții Apuseni), dînd dovadă de curaj, și-au construit o capelă cu mijloacele lor. Ea a fost demolată recent de parohia ortodoxă, care în anii din urmă a construit alături o nouă biserică.

Sistematic împiedicată de autorități în afara teritoriului transilvan, cu toate garanțiile constituționale dobîndite în 1923 ca „Biserică națională“, concentrîn-du-și atenția pastorală mai curînd pe arealul său tradițional din Ardeal, Biserica greco-catolică nu și-a putut stabili centrul în capitala României și nici dezvolta pe măsură instituția în regiune. Deși Parlamentul votase o lege în favoarea construirii unei catedrale greco-catolice la București, ea nu s-a mai putut înfăptui. Nici prestanța politicienilor sau a înalților funcționari de confesiune greco-catolică (Iuliu Maniu, Alexandru Vaida-Voevod, Valer Pop, Ilie Lazăr, Zenovie Păclișanu, Ion Pop, Augustin Vișa) n-a reușit pînă la al Doilea Război Mondial să rezolve o asemenea problemă în înverșunarea politică interbelică marcată de nu puține excese.

În 1938, după multe eforturi, s-a reușit construirea unei noi biserici, după planurile lui Victor Smighelschi, pe dealul Arsenalului, la colțul străzilor Acvila și Sirenelor. Avînd hramul „Adormirea Maicii Domnului“, biserica va fi sfințită în aprilie 1943, cînd jumătate din Ardeal gemea sub ocupație horthystă. Pictura interioară îi aparține lui Traian Bilțiu-Dăncuș, care a introdus în fresca de inspirație bizantină culorile interioare ale Maramureșului voievodal de unde era originar. Ajutat de mai toți studenții ardeleni de la Belle Arte, printre care și Constantin Dipșe, pictorul a lăsat Capitalei un loc inspirat al spiritului creștin românesc transilvan. Aici se află depuse, din 2010, moaștele episcopului martir Vasile Aftenie.

Confiscate după 1948, cele trei biserici greco-catolice din București au fost cedate de regimul comunist Bisericii Ortodoxe. Numeroși credincioși uniți au început să frecventeze bisericile romano-catolice surori sau s-au resemnat în taină, în așteptarea vremurilor mai bune, ca Teodor Carțis, mai tîrziu cunoscutul director al Electrecordului. O întreagă elită unită se adăuga numărului celor care frecventau Bărăția sau catedrala Sfîntul Iosif: profesorul universitar Alexandru Ciplea, familiile Coposu, Anca, Banciu, Bărbuș, Suciu, Pop, Caliani sau nepoții cardinalului Hossu. În acele timpuri grele, episcopi sau preoți clandestini au păstorit cu discreție și prudență prin case particulare o turmă greu încercată din care n-au lipsit persoane consacrate. Nici zorii eliberării după căderea comunismului nu au fost ușori. Biserica de pe strada Acvila, evacuată și închisă după 1985 în vederea demolării, a fost preluată abia în toamna lui 1990 prin voința unor oameni curajoși care au rupt lanțurile, după ce au achitat impozitele restante. Biserica „Sfîntul Vasile“, în schimb, a fost redobîndită abia în 2006, într-o stare deplorabilă, după șaisprezece ani de procese.

Din 2014 există în sfîrșit la București o episcopie greco-catolică, a cărei catedrală, bisericuța centenară din strada Polonă, recent restaurată, face onoare Capitalei. Cunoscută în ultimii ani datorită lui Neagu Djuvara, care o frecventase spre sfîrșitul vieții sale, biserica „Sfîntul Vasile“, zidită după planurile lui Nicolae Ghika-Budești, reproduce în mod inspirat arhitectura bisericilor din timpul lui Ștefan cel Mare. Interiorul lăcașului a avut parte însă de un program pictural mai puțin obișnuit. De inspirație germană, în stilul creat de benedictinii abației de la Beuron pe fondul căutărilor artistice ale curentului Secession, acest proiect se mai regăsește azi doar în decorația iconostasului. O nouă pictură al secco, realizată începînd cu 2015 de maestrul Ivan Karas (Roma), oferă spațiului de cult accente pline de căldură și luminozitate. Cupola pronaosului, absida altarului, scenele cu viața Sfîntului Vasile, dar mai ales portretele celor șapte martiri, declarați fericiți de Papa Francisc la Blaj, sînt expresia dialogului liturgic contemporan dintre iconografia răsăriteană și sensibilitatea occidentală a picturii figurative. La această biserică, în anii ’40, monseniorul Vladimir Ghika celebra duminica liturghia Sfîntului Ioan Gură-de-Aur, alături de Tit Liviu Chinezu – unul dintre cei șapte martiri greco-catolici beatificați recent –, de alți preoți uniți și de numeroșii studenți greco-catolici din oraș, lăsîndu-se inspirați de căile lui Hristos în așteptarea marii cerneri de credință pe care a adus-o persecuția comunistă.

Astăzi, la București, greco-catolicii mai dispun de o elegantă capelă cu hramul „Schimbarea la față“ pe strada Bogdan Vodă nr. 6 și de un mic paraclis în Bucureștii Noi, pe strada Niagara, cu hramul „Sfînta Tereza de Calcutta“. Duminica dimineața, mai ales, se celebrează liturghia greco-catolică și în capela „Sfînta Ana“ a cimitirului Bellu catolic, dar și, la orele amiezii, în două biserici romano-catolice din cartierele noi: la „Sfînta Cruce“, lîngă pasajul Muncii, și la „Adormirea Maicii Domnului“, în Drumul Taberei, la Piața Moghioroș.

Mihai Frățilă este Episcop al Episcopiei Greco-Catolice „Sfîntul Vasile cel Mare“ de Bucureşti.

Ivan Karas, artista ucraino nasce 33 anni fà a Berezhany, vicino a Ternopil, da famiglia contadina, ma il sangue dei suoi avi musicisti e pittori di grande talento, con poche possibilità di affermarsi a seguito del regime che l’Ucraina visse quando Stalin sali al potere, scorrerà nelle sue vene molto presto.
Non possiamo dimenticare che tra il 1932-33 Stalin uccise più di sette milioni di ucraini e tra questi molti artisti ed intellettuali.

Distrusse più di 250 chiese e cattedrali.

Forse proprio per questa eredita storica, che la famiglia incoraggerà Ivan a percorre gli studi artistici.
Frequenta il liceo Artistico e l’Accademia di Belle Arti di Leopoli, proprio qui si classifica primo del corso, vincendo così una borsa di studio che lo farà giungere a Roma.

Nelle opere vengono rappresentate più delle volte, figure cristiane, con tendenza alla frontalità dell’immagine, la rigidezza dell’atteggiamento, la fissità dello sguardo, ci farà pensare alla pittura “bizantina”.

Questa fissità e solennità delle figure cristiane d’oriente, si potrà ritrovare ed ammirare nelle icone che Ivan dipingere per alcune chiese ucraine di Leopoli, Ternopil e Berezhany.

A Roma frequenterà l’Accademia di Belle Arti di Via Ripetta allievo del professor Trotti, titolare della cattedra di pittura, specializzandosi nel restauro dei affreschi murali e di dipinti su muro, avvicinandosi così alla pittura occidentale, contrapponendo ai precedenti personaggi stilizzati, un’immagine più concreta e reale, i colori diventano più chiari le forme frammentate e dissolte.

Pittura il cui potere di seduzione si impone al primo sguardo, i nudi carichi di sensualità primitiva e selvaggia caratterizzeranno molte delle sue opere.
In Italia ha lavorato molto, ha eseguito una serie di dipinti su vetro per la chiesa della Natività di Roma, a Napoli ha restaurato il soffitto del 500 della Chiesa di S. Madre Regina, ha progettato i mosaici per la chiesa S. Maria a Montalto di Messina e tante altre opere che lo hanno portato a ricevere numerosi riconoscimenti, compreso l’ambito premio della giuria alla Mostra Internazionale del Palazzo delle Esposizioni di Roma.

Maria Grazia Padauno.

Il pittore Ivan Karas nasce a Leopoli-Berezane (Ucraina) nel 1969 da famiglia di artisti e musicisti; tra i suoi antenati la presenza di pittori di icone russe. Dopo aver frequentato le scuole d’arte della sua città e aver vinto una borsa di studio, per essersi qualificato primo del corso, si trasferisce a Roma dove si iscrive all’Accademia delle Belle Arti, per affinare le sue capacità artistiche. Nella prestigiosa Scuola di via di Ripetta è allievo del Prof. Sandro Trotti, titolare della Cattedra di Pittura, che ne affinerà la tecnica del disegno, l’abilità compositiva e, soprattutto, gli trasmetterà l’amore per i colori puri.

Terminata l’Accademia, attratto dall’arte sacra italiana e dalla dolcezza del clima mediterraneo, si stabilisce in un quartiere in prossimità del Vaticano, dove tuttora vive e lavora. Nel corso degli anni ’90 inizia il suo percorso espositivo in gallerie e chiese capitoline, con opere riconducibili alla sua cultura, intessuta di pregnanti valori storici e religiosi. Nel 1997 vince il Premio Pende Fazzini indetto dall’Ateneo artistico capitolino. Lo stesso anno si aggiudica il Premio della Giuria, in occasione della Mostra dei Pittori Stranieri a Roma, presso il Palazzo delle Esposizioni.

Prosegue gli studi, specializzandosi nel restauro di affreschi murali e di dipinti su vetro, nonché nell’elaborazione di tradizionali “icone russe”, caratterizzate dalla forte espressività ieratica delle figure della Madonna e dei Santi. Nel solco della tradizione iconica russo-bizantina, l’immagine di Ivan Karas, ha la funzione non tanto di rappresentare gli aspetti naturalistici, quanto di trasferire lo spettatore, attraverso la trasfigurazione dell’immagine stessa, in una dimensione spirituale ed ascetica, premessa alla contemplazione.

La tecnica per pervenire a tale effetto ieratico è quella ormai collaudata da secoli di elaborazione pittorica, che si fonda sulla scelta di particolari proporzioni del corpo, su peculiari incarnati, su una luce proveniente dal
fondo dorato o comunque pervaso di illuminazione mistica. Il procedimento tecnico prevede: una preparazione della tavole mediante l’applicazione di una tela di cotone finissimo, su cui si stende uno strato colla di coniglio e gesso di Bologna; il tratteggio dei contorni delle figure sono con tempera; l’applicazione di foglia d’oro, per le aureole dei personaggi sacri; la stesura, infine, dei colori in impasti di pigmenti, aceto di vino bianco e tuorlo d’uovo.

L’artista Ivan Karas, consapevole della propria identità culturale e delle capacità tecniche ed artistiche acquisite nel nostro Paese, di recente ha intrapreso una pittura caratterizzata da una più moderna espressività, riconducibile alla “nuova figurazione italiana”.

Oggi, pur essendo invariata la tematica sacra, le opere presentano un chiaro influsso della pittura tradizionale occidentale: al posto della trasfigurazione “divina” dei personaggi stilizzati, tipica delle icone, subentra un immagine più concreta naturalistica. Le conseguenze sono del tutto evidenti sia nel nuovo patos che pervade le opere, sia nell’uso dei colori che da simbolici diventano realistici, infondendo una drammaticità umana alle composizioni. Invariato resta comunque lo spirito dell’artista, il quale, anche attraverso la nuova ottica italiana, continua ad “osservare” laddove gli altri si limitano a guardare.

Superbo il tema di un dipinto sulla Resurrezione, ancora presente nel suo atelier, dove la potente figura del Cristo domina l’intera scena. L’attenzione dell’artista è concentrata principalmente sul corpo del Cristo e sul movimento ascensionale, come per aiutarlo nell’azione fisica e limitarne i suoi sforzi. Mi ha confidato che ama la sua pittura perché è un mezzo per parlare con Dio.

Le linee sono sfumate, i contorni impercettibili, le forme frammentate e dissolte (come per attraversare la superficie del dipinto), le aree di luce attirano l’attenzione dello spettatore e lo inducono a muoversi intorno alla scena. Il tutto è effigiato in una costruzione volumetrica attentamente bilanciata.
Le pennellate convulse che si adagiano su fondi fortemente materici e stratificati, sono stese con entusiasmo e sicurezza, infondendo all’opera un movimento circolare, concentrico e drammatico.

Un altro dipinto interessante, collocato ora in una chiesa della Capitale, è costituito da una superba Deposizione dalla Croce, in cui l’intensità del dolore della Mater Divina, mentre solleva il corpo del Cristo inerte, appare attraverso la forte espressività del volto sofferente e dalla gestualità dei movimenti.
Anche in questa opera, su tela, i contorni sono sfumati, mentre i colori ad olio sono resi più luminosi ed intensi mediante il ricorso al rosso cinabro, al blu cobalto, al verde smeraldo, con intercalati gialli-ocra dai toni chiari. Sono proprio questi cromatismi a conferire al dipinto una forte tensione emotiva.
Le aree di luce, modulate dai toni e dalle spatolate dei turchesi e bianchi venati che percorrono la sc